Experiența întâlnirii cu durerea
Prima dată când am întâlnit durerea, nu eram pregătită. Eram la serviciu când tatăl meu m-a sunat să-mi spună că sora mea, Nomi, a căzut în timp ce se juca cu bebelușul ei. La scurt timp după apel, am aflat că Nomi a suferit un stop cardiac și a murit instantaneu. La spital, am început să tremur, fără să plâng sau să cer o îmbrățișare.
Durerea anticipată
După 11 ani, am întâlnit din nou durerea, de data aceasta anticipând-o. Mama mea a fost diagnosticată cu cancer la sân, iar boala s-a extins timp de patru ani. Când doctorul mi-a spus că mama nu mai mănâncă, am realizat că se apropia sfârșitul. Mama a murit o săptămână mai târziu, iar durerea a fost copleșitoare.
O nouă formă de durere
Când fiica mea, acum în vârstă de 16 ani, a fost diagnosticată cu o boală rară degenerativă mitochondrială, am descoperit o formă de durere care nu semăna cu pierderea. La 5 ani, i s-a spus că simptomele se vor agrava în timp. La 9 ani, nu mai putea să meargă, să vorbească sau să mănânce fără ajutorul unui ventilator.
Gestionarea durerii ambigue
Am realizat că aveam două opțiuni: să mă cufund în durere sau să o ajut pe fiica mea să navigheze prin schimbări, oferindu-i o copilărie plină de bucurie. Am ales să nu plâng pentru fiica mea, care era încă în viață. Totuși, noaptea, când eram epuizată, lăsam tristețea să intre.
Am descoperit conceptul de „durere ambiguă”, care se referă la doliu pentru aspectele unei persoane care este încă în viață. Acest termen mi-a permis să recunosc și să accept durerea pe care o simțeam.
Concluzie
Recunoașterea și denumirea durerii ambigue m-au ajutat să înțeleg mai bine ceea ce simțeam și să îmi permit să trăiesc acea tristețe fără vinovăție. Această formă de durere, deși complicată, devine mai ușor de gestionat atunci când îi dai un nume.