Activitatea fizică și complicațiile diabetului de tip 2
Un studiu internațional a evidențiat legătura dintre activitatea fizică insuficientă și complicațiile diabetului zaharat de tip 2, sugerând că multe dintre aceste probleme de sănătate ar putea fi prevenite prin creșterea nivelului de mișcare în rândul persoanelor afectate.
Studiul realizat pe un eșantion vast
Cercetarea, publicată în Journal of Sport and Health Science, a analizat datele a aproape 2,4 milioane de persoane din 27 de studii globale anterioare. Cercetătorii au evaluat nivelul de activitate fizică al pacienților cu diabet și au monitorizat apariția complicațiilor asociate acestei afecțiuni.
Definirea inactivității fizice
Inactivitatea fizică a fost definită ca lipsa a minimum 150 de minute pe săptămână de exerciții de intensitate moderată sau viguroasă. Activitatea moderată include mersul alert, ciclismul ușor, yoga activă, dansul și activități casnice precum grădinăritul. Exercițiile viguroase includ alergarea, înotul intens, dansul aerobic, ciclismul rapid și munca fizică intensă.
Rezultatele studiului
Rezultatele au arătat că sedentarismul în rândul persoanelor cu diabet este asociat cu 10,2% din cazurile de accident vascular cerebral, 9,7% din cazurile de retinopatie diabetică, 7,3% din cazurile de insuficiență cardiacă și până la 7% din bolile cardiace.
Factori de risc suplimentari
Femeile și persoanele cu nivel scăzut de educație au avut proporții mai mari de complicații legate de sedentarism.
Implicarea activității fizice în prevenția complicațiilor
Conducătoarea studiului a subliniat că multe complicații ale diabetului sunt considerate inevitabile, însă rezultatele sugerează că o creștere a activității fizice ar putea preveni o parte semnificativă dintre acestea.
Impactul politicilor publice
Autorii studiului recomandă promovarea activității fizice în rândul persoanelor cu diabet, subliniind că aceasta ar putea reduce spitalizările, dizabilitatea și costurile din sistemul de sănătate, având un impact pozitiv asupra calității vieții. Intervențiile trebuie să fie adaptate la contextul local, având în vedere că tiparele de activitate diferă între țări, iar politicile publice ar trebui să ia în considerare aceste diferențe și inegalitățile sociale și de gen.
Concluzie
Creșterea activității fizice în rândul persoanelor cu diabet de tip 2 se dovedește a fi un factor esențial în prevenirea complicațiilor, având potențialul de a îmbunătăți semnificativ sănătatea și calitatea vieții acestora.